S-a dus vacanta…

          Duminica voi fi ajuns in Bucuresti; intr-un fel de-abia astept, in alt fel imi pare rau…ca de obicei: in orice rau e si un bine, si invers.

          Ce repede au trecut vara si vacanta…parca mai ieri ma bucuram ca am in fata mea aproape 3 luni de relaxare si uite ca s-au terminat. Parca nici n-ar fi fost, asa de usor s-au dus…nici nu imi vine sa cred. Si, ca la sfarsitul oricarei vacante din viata mea, privesc cu tristete in urma si mi se pare ca ar fi fost atatea si atatea lucruri pe care le-as fi putut face in timpul asta liber, iar eu doar am stat degeaba, am lasat sa treaca vara pe langa mine fara sa bag de seama…

          Iar acum e toamna, ma uit pe geam si mi se infatiseaza un peisaj trist. Cand era vara, nu ma gandeam sa admir peisajul si sa ma bucur de soare, de cantecul pasarilor sau de verdele ierbii; iar acum mereu intorc privirea catre fereastra cu o strangere de inima si constat ca natura si-a pierdut din stralucire, lumina zilei paleste si parca se ingalbeneste…Ce mai, toamna isi intra in drepturi…s-a dus vara asta si parca nici nu am apucat sa o simt. Si odata cu ea s-au dus si noptile cand dormeam cu geamul deschis, zilele cand mergeam pe strada in papuci, s-au dus bronzul de pe piele, voia buna si zambetul.

          Nu mai e nimic din tot ce a fost frumos…am ramas doar cu amintirea fara folos a timpului pierdut…cu cateva fotografii neclare facute la munte…si cu un mare gol in suflet.

Nu am chef azi…

             Astazi parca nu am chef…de nimic; nu am chef sa vad, nu am chef sa aud si evident nu am chef sa scriu pe blog sau sa stau pe messenger..ceea ce mi se intampla foarte rar.Cred ca m-am trezit prea de dimineata, mai bine mai ramaneam tolanita in pat si mai leneveam putin cu ochii inchisi.

            Intr-un fel o sa-mi fie dor de zilele astea lungi de vacanta cand nu am nimic de facut, in afara de somn, romane, computer, televizor si recitit cursuri…e o acalmie totala si parca totul sta in loc…cel putin pentru mine…si e mai bine ca e asa, pentru ca oricum nu am dispozitia necesara sa fac nimic productiv…cel putin azi.

            Am chef doar sa stau degeaba cu ochii in monitor, sa nu ma gandesc la nimic anume, si ce bine ar fi daca s-ar putea sa se dea automat un search pe youtube si sa inceapa un videoclip care sa-mi aduca un zambet in coltul gurii…si, ca sa fiu sincera, as mai avea chef si o ceasca de cafea fierbinte si amara…ar fi intr-adevar reconfortanta…sau as face o baie calda, parfumata, cu mult spumant…as trandavi in cada pana mi s-ar increti pielea degetelor…dar parca e prea dimineata pentru asta..si ar mai exista si alte lucruri in fata carora cu greu mi-as tempera entuziasmul..dar nu o sa ma mai gandesc la ele; cel mai intelept lucru ar fi sa incerc sa-mi depasesc starea de lehamite si sa profit cat mai mult de Internet ca nu peste multa vreme o sa inceapa sa-mi lipseasca
   

Cugetari

            Si pentru ca poate nu stiti ce ganditor zace in mine, o sa deschid un subiect cu tenta filozofica  

            Am meditat eu si mi-am dat seama ca oamenii superficiali, marginiti sunt mai fericiti decat cei intelectuali; pentru ca nu isi pun probleme existentiale, nu incearca sa-si depaseasca nivelul sau sa-si imbogateasca orizontul de cunoastere; se limiteaza doar la a-si duce traiul simplu si lipsit de complicatii de pe o zi pe alta, fara sa caute sensul vietii si sa se strofoace sa gaseasca raspunsuri la zeci de nelamuriri si intrebari inutile. Nu degeaba se spune ca ignoranta este cel mai mare izvor de fericire.

           In alta ordine de idei, sunt convinsa ca oamenii bogati nu sunt mai fericiti decat cei cu venituri modeste; poate chiar dimpotriva. Spre exemplu, magnatul Bill Gates nu cred ca este mai fericit decat americanii de rand (sau decat mine), desi isi poate permite cele mai extravagante si mai luxoase case si masini de pe planeta; fericirea lui este umbrita de multe aspecte, de pilda de ingrijorarea legata de securitatea personala si a familiei sale. Stiu ca a dezvaluit pentru The Times ca si-ar fi dorit sa nu fi fost cel mai bogat om din lume, pentru ca nu este nimic bun in asta, si ca il deranjeaza mult atentia care i se acorda din cauza averii lui. In plus, odata ce omul a obtinut ceea ce isi propusese la un moment dat, vrea tot mai mult si mai mult; dupa fiecare reusita isi fixeaza teluri tot mai inalte. Asta am observat-o si la mine, nu legat de bani, dar sigur s-ar aplica si in privinta lor Iar goana dupa avere, achizitii si proprietati, cand ia o amploare prea mare, zdrunica linistea si uratesc viata omului.

          Banii aduc independenta, confort, putere, dar tot ei atrag certuri si multe alte necazuri. Exista incredibil de multe lucruri care nu necesita bani si ne pot face fericiti. Sper sa nu se inteleaga ca as fi adepta parerilor de la extrema cealalta, gen “cersetorii sunt mai fericiti decat regii” ; bineinteles ca nu are cum sa fie fericit nici omul amarat, care abia are ce sa puna pe masa si isi asteapta inglodat in datorii ziua de salariu.

          In fine, eu sunt multumita ca traiesc fara grija zilei de maine si daca ma voi mentine la acest nivel toata viata, mai mult decat atat nici ca-mi va trebui !

Hope dies last/you can’t lose hope/if you lose hope/you lose everything!

           Nu vi s-a intamplat sa va fie evident un lucru, dar sa nu vreti sa vedeti cu ochii vostri sau sa vi se confirme oficial? Mie mi se intampla mereu.

           Pentru ca, desi ceva e aproape clar, poate totusi dainui o speranta catusi de mica si neintemeiata ca te inseli atata timp cat nu exista nimic care sa ateste vadit contrariul..Te poti complace intr-o stare in care tragi nadejde ca interpretezi gresit lucrurile si totul e doar in mintea ta, ca exgerezi sau ca prezinti usoare tendinte paranoice E chinuitor sa incerci sa te convingi singur de un lucru cand toate argumentele logice posibile iti sunt defavorabile…dar macar nu simti ca e totul pierdut pentru eternitate cum s-ar intampla daca te-ai apuca sa cercetezi si te-ai incredinta ca banuielile-ti erau intemeiate. 

           Imi pare rau ca nu pot sa dau exemple concrete care sa sustina ideile astea…cele care ar fi dupa parerea mea elocvente sunt ori prea personale, ori prea banale ca sa merite sa fie mentionate.

           Speranta moare ultima…iar cand ea e tot ce a mai ramas, eu ma straduiesc sa am mare grija de ea, caci ar fi pacat sa o ucid chiar eu. Si prefer ca lucrurile sa ramana nelamurite sau nespuse decat sa se adevereasca ceva de care mi-e teama.

Viata e grea…

               Am avut ieri marea satisfactie sa constat ca am intrat in top 100; de fapt, nu stiu pe ce criterii se face selectia intre posturi, banuiesc ca doar pe baza numarului de vizualizari; cred ca nu inseamna mare lucru sa figurezi in acest clasament, dar oricum eu sunt bucuroasa…

              As mai vrea sa mai scriu cate ceva si in aceste putine zile care au mai ramas pana plec la Bucuresti…ca apoi parca vad cum o sa stau fara net pana pe la mijlocul lui octombrie .Si presimt ca lipsa Internetului va fi una din cele mai nesemnificative probleme pe care le voi avea. 

               Anul trecut am fost sunata de la facultate intr-o sambata si anuntata ca luni se va desfasura o sedinta a comisiei de cazare la care trebuia sa iau parte. Asa ca luni am pornit cu microbuzul de 5 dimineata spre Bucuresti, in speranta voi reusi sa fiu la ora 10 la Universitate, caci atunci era planificata intrunirea. Dar nu luasem in calcul faptul ca traficul va fi ingreunat din cauza manifestatiilor dedicate zilelor francofoniei…la ora 10 abia eram in Calea Plevnei. Am luat cat de repede am putut un taxi (care evident ca m-a ocolit pe la Gara de Nord, iar in final nu a avut sa imi dea rest, dar eram prea grabita ca sa mai conteze). Si asa din cauza mea sedinta a inceput cu vreo 45 de minute mai tarziu decat fusese fixata… . Dupa ce a luat sfarsit dezbaterea, m-am dus in Grozavesti sa incerc sa ma cazez. Am inceput cu caminul B, pentru ca acolo statusem in anul precedent; administratorul m-a anuntat ca nu mai sunt locuri, toate fiind ocupate cu cei care stateau pe vara, si mi-a sugerat sa incerc in A; in A - exact aceeasi poveste. C-ul si D-ul erau inchise pentru reparatii, iar celelalte camine la care mai stiam sa ajung nu faceau cazari pe timpul verii.

             Nu stiu ce m-a determinat sa ma intorc in B, cred ca voiam sa stau pe un calorifer si sa ma gandesc cum sa fac; norocul meu neasteptat a fost ca am dat din nou de administrator, pe care tocmai il anuntase o studenta ca va pleca in ziua urmatoare; pana la urma am fost ’supracazata’ in camera ei chiar din acea zi…

             Niciodata nu am vazut atatia gandaci cati mi-a fost dat sa vad in Grozavesti in zilele care au urmat; si nu erau maruntei, ci dimpotriva..cred ca nu exagerez cand spun ca multi se apropiau de 3 cm lungime. De fiecare data cand deschideam usa de la dulap, vedeam cativa miscandu-se haotic pe partea interioara a ei; imi alegeam cu mainile tremurande hainele si apoi le scuturam ca sa ma asigur ca nu s-au cuibarit si printre ele gandaci…De-a lungul verii, colega mea de camera incercase toata insecticidele de pe piata, dar in zadar; ajunsese sa se acomodeze cu ganganiile, nu o mai impresionau deloc si glumea spunand ca gandacii sunt prietenii ei, si de aceea doarme cu ei in pat. Dupa o saptamana si ceva, timp in care am avut parte de diverse experiente neplacute cum ar fi esecul la unul din examenele de marire, colega mea s-a decazat si am ramas singura cu insectele in camera. Nu stiu de ce retin asa de clar ca era 25 septembrie. In noaptea aceea am atipit greu si la un moment dat m-am trezit ingrozita pentru ca simtisem ca am atins ceva soios cu mana..si intuiam ce ar putea sa fie. Am sarit din pat cuprinsa de groaza si de scarba sa aprind lumina…si cand am aruncat o privire in camera, am ramas stupefiata: pe covor se formase un alt covor, unul miscator, de gandaci (bine, exagerez, dar oricum erau multi), iar vreo 2-3 mai destepti s-au facut comozi chiar in patul meu. Se intelege ca nu am mai putut sa dorm, am petrecut restul noptii catarata pe un scaun cu lumina aprinsa. De a doua zi am inceput sa ma interesez daca nu cumva as putea sa ma cazez in Kogalniceanu mai devreme decat era normal si din fericire s-a putut rezolva..am mai petrecut parca doar o noapte in camera aceea infecta din Grozavesti in care cred ca densitatea de vietati era mai mare decat intr-o padure . 

             Sper ca anul asta sa nu mai fie nevoie sa trec prin atatea incercari ca anul trecut. Si daca da, sper macar sa treaca repede zilele ramase pana la 1 octombrie ..ce bine ar fi sa pot sa ma culc acum si sa ma scol abia cand se va fi terminat cu mutarea la Bucuresti, gasirea unui adapost temporar, sustinutul examenelor de marire, indeplinirea obligatiilor de membra a comisiei de cazare, si in sfarsit mutarea din camera provizorie in cea pe care o voi pastra in timpul anului universitar..
   

Ce atata vorba?! :P

            In general ma obosesc oamenii prea vorbareti…nu de putine ori prefer sa stau singura si linistita decat in compania lor. In tren mereu ma feresc sa am vecini de compartiment dornici de conversatie. Si totusi…

            Sunt persoane care au un stil deosebit de placut, un umor acid si spirit critic pe care nu si le pot pune in valoare altfel decat vorbind mult; mi se pare o delectare sa stai in compania unora ca ei…(nu pot sa nu exemplific, si, desi nu am decat lucruri de lauda de spus despre personajele la care ma voi referi, le voi proteja identitatea specificand numai initialele lor) : de pilda, imi amintesc o zi din ultima sesiune, cand am stat de vorba cu S., prietena colegei mele C., incepand de cand s-a lasat seara pana dupa 3 noaptea…nu am simtit cum a zburat timpul, si chiar si atunci, desi eram obosita, mi-ar fi placut ca discutia sa nu se fi incheiat pentru ca era un fel de oboseala placuta.

            Tot in perioada aceea, amicul meu D. mi-a facut o vizita, fiind nervos din cale-afara deoarece intarse intr-un puternic conflict cu cineva; si timp indelungat nu s-a oprit din vorbit (si din injurat, fumat tigara de la tigara si izbit cu pumnii in pereti, dar asta e alta poveste )…si din nou nu m-a agasat vorbirea aceasta neintrerupta, pentru ca nu ma simteam datoare sa intervin (de fapt, cred ca nici nu ar fi fost de dorit sa intrerup acel monolog din moment ce omul venise sa se descarce, nu sa ma asculte) si in al doilea rand pentru ca subiectul nu ma plictisea cum s-ar fi intamplat daca ar fi fost legat de motoare sau afaceri sau fotbal

           O alta situatie care-mi vine acum in minte, in care am fost bucuroasa ca exista oameni care stiu sa intretina o discutie, a fost de fapt continuarea celor povestite mai sus; dupa ce s-au mai calmat oarecum spiritele, am decis sa ne inecam amarul intr-o halba de bere…numai ca cea mai apropiata terasa, Gösser, era full; norocul nostru a fost ca ne-a zarit de la o masa o colega de-a mea de serie, pe care o stiam din vedere si care, observand ca nu mai aveam loc in alta parte, ne-a poftit sa stam la aceeasi masa cu ea si interlocutoarea ei. Am acceptat, dar nu cu toata inima, pentru ca ma gandeam ca va fi destul de stanjenitor, caci ne cunosteam foarte vag si nu aveam subiecte comune de discutie. Dar temerile mele s-au dovedit a fi nejustificate, pentru ca D., fiind atat de comunicativ, a reusit sa uite sau sa-si ascunda problemele sub o masca vesela si sa creeze o atmosfera de buna dispozitie, imprietenindu-se rapid cu comesenele noastre.

          Cred ca pana la urma afirmatia cu care am inceput postul ar trebui putin nuantata ca sa fie intru totul adevarata; persoanele pe care le simpatizez pot vorbi cate in luna si in stele ca tot nu ma plictisesc, cele pe care nu le agreez pot sa spuna chiar lucruri interesante ca tot nu ma incanta, iar cele care-mi sunt indiferente sau despre care nu mi-am format inca o impresie prea clara as prefera sa nu vorbeasca exagerat de mult cand nu e absolut necesar…decat daca au intr-adevar ceva de spus.

Agatha Christie - regina romanului politist

               De mic copil am fost fascinata de paginile pline de suspans ale romanelor politiste ale Agathei Christie; eram in perioada gimnaziului cand ma grabeam sa termin cu invatatul pentru ziua urmatoare, ca sa-mi continui lectura, sa aflu cine era misteriosul criminal, sa vad daca presupunerile mele fusesera indreptatite sau nu; citeam intotdeauna cu rasuflarea taiata si de fiecare data constatam ca ma inselasem in privinta ucigasului, adevarul fiind scos la iveala de cele mai multe ori de memorabilul detectiv belgian Hercule Poirot, maestru in rezolvarea asasinatelor si in a-i face pe criminali sa marturiseasca.

                Interesul meu pentru cartile celebrei scriitoare britanice nu a disparut nici acum - tocmai am terminat de citit “Ucigasul ABC” ; era vorba despre un criminal in serie care isi alegea victimele in ordine alfabetica si de fiecare data lasa langa cadavru un mers al trenurilor; il avertiza pe Poirot dinainte asupra locatiei unde urmau sa se petreaca crimele, dar intotdeauna detectivul ajungea prea tarziu ca sa mai poata impiedica omorul. Intrigat la culme de tehnicile criminalului despre care se banuia ca este bolnav psihic, Poirot calatoreste in intreaga Anglie, si, bazandu-se pe indicii, utilizand logica si strategia sa de a-i face pe oameni sa vorbeasca, reuseste sa descopere asasinul care - culmea - era chiar unul dintre cei ce se oferisera sa-l ajute in investigarea crimei. Cine s-ar fi gandit la un asemenea deznodamant? Asta mi-a placut intotdeauna la romanele politiste: rasturnarile subite de situatie si finalurile neasteptate, care te surprind si te intriga in egala masura.

              Stiu ca Agatha Christie este pe locul doi in topul celor mai vanduti scriitori din toate timpurile; cartile sale s-au vandut in peste doua miliarde de exemplare; nici nu e de mirare, caci numai eu am cumparat de-a lungul timpului peste 20 din cele 66 de romane ale sale; iar colectia mea se imbogateste in fiecare an cu cateva exemplare. Este suficienta lectura unui singur roman pentru a intelege de ce opera sa s-a bucurat de un succes fulminant, nefiind intrecuta ca vanzari decat de Biblie si de Shakespeare. Eu as recomanda “Crima din Orient-Express” (a fost prima carte de Agatha Christie pe care am citit-o eu; o carte exceptionala: un om de afaceri este ucis in mod bestial intr-un compartiment al luxosului tren de epoca, fiind injunghiat de mai multe ori; Hercule Poirot, ajuns din intamplare in vagonul crimei, va fi antrenat in intriga si va cauta ucigasul printre cei 12 pasageri; finalul este cu totul si cu totul imprevizibil),”Spre Zero”, “Chiparosul trist”, “The Hollow”, “Calul balan”, “Povara”, “Cafeaua neagra”,”Ceasurile”…

             Daca cumva, trecand prin dreptul ferestrei unei librarii, zariti o carte a Agathei…nu ezitati!

o parte din colectia mea B-) …

E toamna iar…

            

             Toamna este anotimpul in care oamenii sunt predispusi spre nostalgie..atmosfera devine mohorata si dezolanta, iar vantul mai aspru ca altadata si mai ales ploaia marunta si deasa compromit orice eventuale planuri de plimbare prin oras…si declanseaza in oamenii sensibili sentimentul neimplinirii si al inutilitatii, aduceri aminte si lungi pareri de rau. Parca undeva se rupe un echilibru…Oamenii trec pe strada posomorati, cu ochii goi si parca mai batrani.

             Eu personal nu suport luna septembrie…o urasc; nu numai din cauza schimbarii de decor pe care o aduce naturii, desi totusi cred ca ea poarta cea mai mare parte din vina.

             Octombrie imi place mai mult; atunci va fi inceput anul universitar, eu ma voi fi instalat intr-o camera de camin..voi fi scapat de rutina zilelor care par a se scurge in zadar si voi intra in alta, mult mai placuta, a zilelor de curs.

Parerea mea…

            Entry-ul asta il incep cu sentimentul datoriei implinite, caci pana acum am studiat…asa ca nu ma mai aflu sub povara mustrarilor de constiinta ca as putea sa dedic aceste minute probabilitatilor sau bazelor de date in loc sa mi-l irosesc de pomana impartasindu-mi gandurile.

            Din pacate astazi nu prea am nimic interesant de spus, nu ca as fi avut vreodata …Ma gandeam sa scriu despre unii dintre profesorii mei,  cei care mi-au placut si displacut cel mai mult, si sa pun poze cu ei, sau despre colegi sau prieteni, dar am renuntat repede la idee fiindca, din motive de precautie, nu pot sa scriu chiar tot ce-mi trece prin cap, ci doar partial si cenzurat; si in cazul asta nu ar mai avea niciun farmec, ar rezulta un post total neinteresant.

            Am inceput sa citesc si alte bloguri poate-poate imi vine si mie inspiratia (ceea ce nu s-a-ntamplat), dar am descoperit un blogger care scrie in stilul acela ironico-satiric care te face sa citesti pe nerasuflate, si care, spre deosebire de multi altii care scriu in aceeasi maniera, a atacat si subiecte mai profunde decat realitatile vietii cotidiene. I-am citit toate posturile, pana cand am ajuns la unul in care se arata pornit rau impotriva celor care posteaza poezii care nu le apartin pe Yahoo 360, pe care ii face in toate felurile pentru ca in final sa le sugereze sa se impuste…Hm…cu asta nu prea sunt de acord, pentru ca, in fond, fiecare are dreptul sa scrie ce vrea pe blogul lui personal, doar nu obliga pe nimeni sa citeasca; exista bloggeri care scriu in principal pentru ei insisi, nu pentru informarea sau amuzamentul altora, si daca vor, pot sa posteze si o insiruire de caractere fara niciun sens.

Insomnia

            De cand ma stiu, sufar de insomnie…indiferent la ce ora pun capul pe perna, reusesc sa adorm abia dupa 4-5 ore, interval in care ma tot foiesc in pat, ma intorc de pe-o parte pe cealalta, ascultand ticaitul anost si monoton al ceasului si fixand tavanul ori peretii. Bine, uneori nu consider ca “sufar” de insomnie, ci chiar ma bucur si profit de ea, pentru ca am atatea ore de liniste si intuneric in care pot sa ma gandesc la ce vreau eu fara sa ma intrerupa nimeni. S-ar putea sa fie doar o impresie, dar am observat ca gandesc mai clar noaptea; parca vad lucrurile mai limpede. Imi amintesc ca odata, in anul II de facultate, ne propusese profesorul de geometrie o problema dificila, iar cel care o rezolva primea un punct in plus la examen. Ma gandisem o zi intreaga la ea, dar nu aveam nici cea mai vaga idee despre cum as putea s-o abordez; resemnata, m-am dus la culcare, si nu stiu cum se face ca dupa cateva zeci de minute (timp in care, din cate imi amintesc, ma gandisem la cu totul altceva) am avut o sclipire neobisnuita de inteligenta si inspiratie, imi venise o idee la problema; asa ca am sarit repede din pat, am aprins lumina si m-am apucat de redactat; intr-adevar, nu ma inselasem, ‘revelatia mea’ s-a dovedit a fi excelenta si problema a fost rezolvata.

            Pe de alta parte, am observat ca orice grija sau problema pe care o am capata o amploare foarte mare in mintea mea daca ma gandesc la ea noaptea; chiar daca in general am avut o viata fara prea mari necazuri, a existat intotdeauna si pentru mine o oarecare doza de temeri sau dificultati si de fiecare data cand ma gandeam noaptea la respectivele lucruri, ele capatau proportiile unor adevarate nenorociri si ar fi devenit reale obsesii, iar eu m-as fi ales cu o tulburare a sistemului nervos daca nu mi-as fi impus sa ma opresc din meditat si sa-mi spun: “Ma voi gandi maine la acest lucru. E si maine o zi”, cum bine spusese Scarlett O’Hara in incheierea romanului “Pe aripile vantului”

Amintiri de acum un an

             Zilele astea am cam pierdut vremea si nu m-am prea omorat cu invatatul pentru mariri, dar adevarul este ca imi piere tot cheful de studiu cand imi amintesc ce am patit anul trecut la una din mariri, dupa ce invatasem cateva saptamani bune la teoria masurii. Cu domnul Nicolae Popa..

             Desi nu sunt prea vorbareata, ci dimpotriva, am povestit cum a decurs examenul tuturor prietenilor, colegilor, cunostintelor vechi, dar chiar si unora aproape straini; celor care mi se parea mie ca au mai multa rabdare le-am povestit chiar de mai multe ori si imi dau seama ca ar fi de-a dreptul exasperant pentru oricine sa mai citeasca inca o data si aici pe blog…dar o sa scriu numai pentru mine ca sa ma ‘racoresc’ .

             Inainte de asta, sa clarific niste lucruri: luasem la examenul initial nota 9, si speram la 10. Materia, desi grea, fusese putina; avusesem pentru examen de stiut definitiile, teoremele, lemele, corolarele, dar fara demonstratii. Asa ca m-am folosit de memoria mea de elefant si nu mi-a fost greu sa invat enunturile acelea ca pe apa. La examenul de marire - surpriza: mi-au picat niste subiecte pe care chiar le stiam pe de rost, pentru ca le daduse domnul Popa unei alte grupe in sesiunea normala, si nu s-a mai obosit sa le schimbe; eu facusem rost de ele si toata vara avusesem timp arhisuficient sa le rezolv cu foarte multa migala si atentie. Nici nu ar mai fi fost nevoie ca profesorul sa scrie enunturile tuturor subiectelor pe tabla, caci stiam ce va urma si nu mica mi-a fost bucuria cand am constatat ca, intr-adevar, nu le modificase absolut deloc. Evident ca am terminat lucrarea foarte repede, dar am recitit-o de o mie de ori sa fiu sigura ca nu am gresit nimic din neatentie, dupa care am dus lucrarea la catedra si am iesit pe hol sa astept confirmarea faptului de care eram convinsa: ca mi-am indreptat 9-le transformandu-l in 10.

           Dupa cateva minute, domnul profesor scoate capul si ma cheama in sala cu o voce sictirita; imi arata ca undeva, la un subpunct la care aveam de explicat ceva, si care in total valora 0,5 puncte, am scris in loc de reuniune dupa n de la 1 la infinit, reuniune dupa i de la 1 la n; imi explica ca diferenta dintre o reuniune finita si una infinita este colosala si ca nu poate tolera o asemenea eroare si ca imi va scade tot punctajul de la acel subpunct, desi, din jumatate de pagina cat scrisesem la el, era gresit numai o cincime dintr-un rand, unde am scris reuniunea, reuniune care, mai mult decat atat, constituia o mica paranteza in explicatia pe care o dadeam, nu avea legatura directa cu restul. Socanta pentru mine a fost insa continuarea, si anume cand m-a anuntat ca, desi am 9,50 pe lucrare, imi va trece in catalog tot 9, pentru ca, daca voiam 10, trebuia sa fac o lucrare de 10 curat. De fapt, eu initial credeam ca glumeste, si chiar zambeam; chiar dupa ce i-am spus ca am inteles si ma indreptam spre iesirea din sala, speram si ma asteptam ca atunci cand voi ajunge la usa, sa imi spuna ca a fost o gluma si sa ma cheme sa imi treaca nota in carnet. Dar se pare ca domnul profesor era serios…

           Ar fi interesant de stiut sau de constinentizat pt domnul Popa ca toti studentii care vin la mariri isi strica zile sau saptamani bune de vacanta, mai ales ca in cursurile domniei sale se intalnesc multe greseli si trebuiesc reconspectate din carte (care, ca fapt divers, nu este ieftina, dar sa zicem ca asta e ceva irelevant) si apoi sa faca un drum pana la Bucuresti si sa se zbata ca sa isi gaseasca unde sa stea, ca nu sunt toti bucuresteni ca dumnealui; in fine, ideea e ca ‘procesul premergator’ sustinerii unui examen de marire e destul de solicitant si trebuie sa fii foarte motivat ca sa te ‘inhami’ la asa ceva; iar daca el tot nu are de gand sa mareasca nota nimanui, mai indicat ar fi sa anunte asta din start ca sa ne scuteasca de eforturi inutile si sa nu se mai chinuie nici el sa gaseasca greseli in lucrari perfecte, ca banuiesc ca nici asta nu e usor.

Stormy night

             Nu stiu altii cum sunt :p, dar mie imi place foarte mult cand ploua noaptea…si sa nu ploua linistit, ci torential, cu vuiete, tunete si fulgere, iar eu sa ascult din pat fiecare strop de ploaie care se loveste in geam si vantul puternic care scutura copacii si le doboara crengile.

             De asemenea ’spectacole’ am avut parte des vara asta cat am stat acasa, culminand cu cel de alaltaieri noapte. La un moment dat adormisem, cand m-a trezit un tunet atat de violent, incat mi s-a parut ca zeci de petarde au explodat in aceeasi secunda chiar langa urechea mea. M-am speriat, dar mi-a placut; n-am putut sa adorm imediat dupa asta, m-am mai bucurat si de alte fulgere care imi luminau camera urmate de tunete care parca cutremurau pamantul.

             Din pacate, descarcarile electrice de atunci au avut si alte efecte decat cel de a-mi face mie noaptea interesanta: primul lucru pe care l-am aflat cand m-am trezit dimineata a fost ca s-a ars monitorul. Cei de la reparatii erau exasperati si cred ca se simteau depasiti de cat aveau de lucru, caci n-am auzit multe persoane care sa locuiasca in zona mea si sa fi scapat fara vreun aparat electrocasnic ars. Oricand te uitai pe fereastra vedeai pe cate cineva cu o unitate la sub brat sau carandu-si televizorul spre centrul de reparatii.

            Monitorul meu se alesese cu prea multe piese defecte ca sa merite sa mai fie reparat, asa ca l-am lasat acolo si in aceeasi zi am cumparat altul, insa netul tot nu mergea..credeam ca e o problema in tot orasul, insa ieri am descoperit adevarata cauza: se arsese si modemul; si abia astazi l-am inlocuit si pe el. Asa ca am stat trei zile fara net…nu incep acum sa descriu cat de incredibil de enervante si plictisitoare au fost aceste zile; nici daca as vrea, nu as avea cuvinte pe masura.. in orice caz, pentru mine s-a reconfirmat faptul ca au mare dreptate cei care sustin ca Internetul este un drog.

Ma enervezi!!!

             Ce-mi place site-ul asta, background-ul pe care mi l-am ales, faptul ca scriu alb pe negru, precum si ‘the header image’ ! De obicei ma plictisesc foarte repede de imaginile de fundal, dar pe asta nu cred ca o s-o schimb prea curand.

             Dar sa trec la ceea ce voiam sa spun…

             Cred ca unul din lucrurile care poate enerva cel mai mult al un om este insistenta…perseverenta cu care incearca sa te convinga sa vorbesti cu el in cazul in care observa ca il eviti, sa te razgandesti in cazul in care ii comunicasesi o decizie de-a ta, sau, la cazul general, sa te convinga sa faci ceva ce nu-ti face placere. Nu suport oamenii din cauza carora am fost nevoita sa imi tin telefonul inchis, sau a trebuit sa mi-l incarc mult prea des, fiind in permanenta descarcat de la atata sunat. Cand nu raspund la telefon, in 90% din cazuri, nu inseamna nici ca nu il aveam la indemana, nici ca era pe vibratii si nu l-am simtit, nici ca eram intr-un loc prea aglomerat si nu s-ar fi auzit nimic daca as fi raspuns…(si apoi nu aveam credit sa sun inapoi) …inseamna doar ca nu am vrut sa vorbesc. Ma mir ca sunt oameni care nu isi dau seama de asta…sau poate isi dau seama, dar vor cu tot dinadinsul sa li se spuna ceva urat in fata ca sa inteleaga ceea ce trebuie. Acelasi lucru as putea sa il spun si despre cei pe care, sub un pretext politicos oarecare, ii refuzi cand te invita undeva, dar ei nu se lasa batuti si reinnoiesc invitatia periodic, la intervale scurte…inteleg sa se repete asta de 3-4 ori, dar, daca se repeta de 10 ori, situatia devine destul de enervanta. Eu as bate in retragere numai daca as vedea ca cineva are o cat de mica ezitare inainte sa accepte vreo propunere pe care am lansat-o, dar daca vad ca refuza de-a dreptul, si asta in repetate randuri…as fi mult mai rezervat!!!

Primul meu entry

       In sfarsit, am descoperit si eu un site specializat pt blog-uri..banuiesc ca exista de foarte mult timp, dar abia acum am dat eu peste el; asa mi se intampla si la melodii: le descopar dupa luni sau chiar ani de zile dupa ce a trecut vremea lor. In fine, sper sa reusesc sa scriu mai mult decat un entry..ca zilele astea invat pentru mariri si nu-mi permit sa acord prea mult timp literaturii .La noapte ma voi gandi la un subiect pe marginea caruia as putea sa vorbesc mai mult..