De cand ma stiu, sufar de insomnie…indiferent la ce ora pun capul pe perna, reusesc sa adorm abia dupa 4-5 ore, interval in care ma tot foiesc in pat, ma intorc de pe-o parte pe cealalta, ascultand ticaitul anost si monoton al ceasului si fixand tavanul ori peretii. Bine, uneori nu consider ca “sufar” de insomnie, ci chiar ma bucur si profit de ea, pentru ca am atatea ore de liniste si intuneric in care pot sa ma gandesc la ce vreau eu fara sa ma intrerupa nimeni. S-ar putea sa fie doar o impresie, dar am observat ca gandesc mai clar noaptea; parca vad lucrurile mai limpede. Imi amintesc ca odata, in anul II de facultate, ne propusese profesorul de geometrie o problema dificila, iar cel care o rezolva primea un punct in plus la examen. Ma gandisem o zi intreaga la ea, dar nu aveam nici cea mai vaga idee despre cum as putea s-o abordez; resemnata, m-am dus la culcare, si nu stiu cum se face ca dupa cateva zeci de minute (timp in care, din cate imi amintesc, ma gandisem la cu totul altceva) am avut o sclipire neobisnuita de inteligenta si inspiratie, imi venise o idee la problema; asa ca am sarit repede din pat, am aprins lumina si m-am apucat de redactat; intr-adevar, nu ma inselasem, ‘revelatia mea’ s-a dovedit a fi excelenta si problema a fost rezolvata.

            Pe de alta parte, am observat ca orice grija sau problema pe care o am capata o amploare foarte mare in mintea mea daca ma gandesc la ea noaptea; chiar daca in general am avut o viata fara prea mari necazuri, a existat intotdeauna si pentru mine o oarecare doza de temeri sau dificultati si de fiecare data cand ma gandeam noaptea la respectivele lucruri, ele capatau proportiile unor adevarate nenorociri si ar fi devenit reale obsesii, iar eu m-as fi ales cu o tulburare a sistemului nervos daca nu mi-as fi impus sa ma opresc din meditat si sa-mi spun: “Ma voi gandi maine la acest lucru. E si maine o zi”, cum bine spusese Scarlett O’Hara in incheierea romanului “Pe aripile vantului”