Duminica voi fi ajuns in Bucuresti; intr-un fel de-abia astept, in alt fel imi pare rau…ca de obicei: in orice rau e si un bine, si invers.

          Ce repede au trecut vara si vacanta…parca mai ieri ma bucuram ca am in fata mea aproape 3 luni de relaxare si uite ca s-au terminat. Parca nici n-ar fi fost, asa de usor s-au dus…nici nu imi vine sa cred. Si, ca la sfarsitul oricarei vacante din viata mea, privesc cu tristete in urma si mi se pare ca ar fi fost atatea si atatea lucruri pe care le-as fi putut face in timpul asta liber, iar eu doar am stat degeaba, am lasat sa treaca vara pe langa mine fara sa bag de seama…

          Iar acum e toamna, ma uit pe geam si mi se infatiseaza un peisaj trist. Cand era vara, nu ma gandeam sa admir peisajul si sa ma bucur de soare, de cantecul pasarilor sau de verdele ierbii; iar acum mereu intorc privirea catre fereastra cu o strangere de inima si constat ca natura si-a pierdut din stralucire, lumina zilei paleste si parca se ingalbeneste…Ce mai, toamna isi intra in drepturi…s-a dus vara asta si parca nici nu am apucat sa o simt. Si odata cu ea s-au dus si noptile cand dormeam cu geamul deschis, zilele cand mergeam pe strada in papuci, s-au dus bronzul de pe piele, voia buna si zambetul.

          Nu mai e nimic din tot ce a fost frumos…am ramas doar cu amintirea fara folos a timpului pierdut…cu cateva fotografii neclare facute la munte…si cu un mare gol in suflet.